La summitul NATO de la Lisabona, desfasurat in perioada 20-21 noiembrie 2010, presedintele Romaniei a fost public desconsiderat de catre Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy, si de catre premierul Italiei, Silvio Berlusconi.
Acest moment de umilinta cu audienta planetara, suferit de presedintele Traian Basescu, trebuie sa readuca in dezbatere un acut deficit al Romaniei: incapacitatea de negociere.
De peste douazeci de ani, potentialul de negociere al statului roman in relatiile cu partenerii internationali a scazut constant. Fenomenul este generat, in principal, de doi factori:
1. Acceptarea unei stari de cronica dependenta economica si politica.
2. Inabilitatea liderilor politici romani de a stabili relatii bazate pe incredere si respect reciproc cu liderii europeni.
Ratacirea umila a lui Traian Basescu intre presedintele Frantei si premierul italian mi-a generat un sentiment autentic de revolta. Bun sau rau, la Lisabona, Traian Basescu reprezenta Romania. Dispretul domnilor Sarkozy si Berlusconi pentru domnul Basescu iradiaza asupra tuturor romanilor si se transmite in intreaga Europa.
Evident, culpa pentru momentul Lisabona apartine in primul rand lui Traian Basescu. Cum trece granita si se intalneste cu liderii unor mari civilizatii europene, domnul Basescu dobandeste o fragilitate structurala, se fastaceste, devine timid si trist, este coplesit de eveniment si pare complet incurcat de propria persoana.
Insa, dincolo de prestatia domnului Basescu, deficienta este una sistemica: Romania nu mai stie sa negocieze. Negocierea unor mize majore cu parteneri redutabili nu se deprinde “dupa ureche”, pe vapor. Negocierea este o stiinta. Negocierea se invata in scoli si se exerseaza metodic in activitatea practica.
Pentru ca liderilor actuali le lipseste stiinta negocierii, relatiile noastre cu lumea civilizata se transforma invariabil in dictat. Exemplul FMI este elocvent. In timp ce, in Ungaria, FMI a fost invitat politicos sa plece, in Romania Fondul a devenit un supra-Guvern, care decide autoritar destinul economiei si societatii romanesti. In mod evident, Romania are acuta nevoie de un negociator sef credibil si eficient in relatia cu FMI.
Saracia, decalajul general de dezvoltare fata de statele Europei occidentale nu justifica un compromis excesiv. State mult mai putin inzestrate decat Romania si-au negociat incomparabil mai bine “saracia”.
Negocierea nu depinde, in primul rand, de cantitatea resurselor disponibile, ci de modalitatea in care aceste resurse sunt utilizate. Resursele Romaniei, atatea cate mai sunt, ne permit sa adoptam pozitii inteligente, demne si eficiente. Ne trebuie insa lideri inteligenti care stiu sa ne reprezinte cu demnitate si sa negocieze eficient.
